I miss swimming so much. Imi doresc cu ardoare sa pot plonja acum intr-o piscina cu apa albastra, de preferinta fara altcineva in ea, si sa inot pana nu mai pot respira. E ceva fascinant in felul in care dispare lumea inconjuratoare atunci cand sunt sub apa, e atat de multa liniste, e ceva fascinant si in bulele argintii care se formeaza in jurul degetelor la introducerea mainii in apa, e minunat cum se estompeaza totul si nu mai ramane nimic in afara de gandurile proprii si efortul propriu zis. Doamne, cat de dor imi e sa inot!

Azi m-am plimbat un pic prin Frankfurt. Main-ul a iesit din matca si ratusetele se plimba linistite printre bancile si trufisurile promenadei de pe mal. Pescarusii asezati pe apa trec cu uimitoare repeziciune prin fata ochilor: Main-ul curge furios si cu viteza mare.

Eu una ma simt destul de confuza, ma simt tarata de ceva, intocmai ca pescarusii de pe Main. De obicei, in cazul schimbarilor de genul acesta (desi nu a existat niciuna de o asemenea anvergura), strategia cea mai buna era cea a arderii podurilor : daca viata se schimba, atunci se schimba cu totul, fara nici un fel de apel. Se taiau toate legaturile cu trecutul si se lua totul de la inceput, ca si cum ai incepe un caiet nou. Acum, nu se mai poate. Am vorbit cu Emil pe gtalk si uitandu-ma la el, ma gandeam cat de mult imi doresc sa fiu acolo, aproape de el, si cum nu se poate sa fiu acolo aproape de el. Am avut si un micut atac de panica, dar a trecut. Oricate parti bune ar avea, totusi resimt puternic totul. Si nu mai pot sa spun “what will be will be “ si sa ma arunc cu capul inainte.

Dar poate ma plang prea mult.

E foarte multa liniste aici in Bad Hofgastein. Pana si masinile care trec pe strada la distanta de 1-2 minute par ca ar intari senzatia de pace si liniste.

Camera noastra este foarte draguta si comoda, cu mobila de lemn, un par mare, tablouri clasice in ulei(pictate chiar de proprietara pensiunii) si draperii mari rosii la geam. Totul e comod, pus la punct, si camera arata ca dormitorul cuiva, nu ca o camera de pensiune. In fata geamului sunt coroanele catorva pomi fructiferi, probabil meri, in care apar din cand in cand vrabiute, gugustiuci si uneori cate cioara. De altfel, vrabiutele au o casuta mai micuta a lor intr-o parte a casei pe o buturuga inalta, decorata cu ramurele de brad. E ca un fel de club de intalnire al lor, intra si ies din ea toata ziua.

Pensiunea in care locuim este si casa proprietarilor si aparent a fiicei proprietarilor si a fetitei ei.Ei nu stiu engleza si noi nu stim germana,asa ca ne intelegem cu niste vagi “Morgen”, “Danke”, “Ser gut”. Proprietara, o doamna in varsta, pe la 60+, are evindente inclinatii artistice: in afara de decorul minunat al pensiunii, in casa exista o gramada de tablouri semnate de ea , cu peisaje locale sau naturi moarte cu flori. Toate par pictate in “dulcele stil clasic”, mai putin unul care se afla deasupra patului din camera noastra si care pare complet diferit de celelalte, avand contururi si linii dure si intunecate vangogh-iene.In plus, in casa se gasesc multe decoratiuni hand-made extrem de dragute: diverse aranjamente cu flori uscate sau false, mobila pictata traditional. Totul de un bun gust clasic. De altfel, cuvantul “clasic” pare sa caracterizeze cel mai bine toata casa. Sotul este un austriac simpatic, mare pescar si vanator ( mai ales pescar, in salonul de mase sunt expuse multe trofee cu pesti prinsi de el, probabil medic. Are undeva in acelasi salon o bucata de lemn sculptata, despre care am dedujatus ca i-a fost facuta cadou cand a implinit 50 de ani si care prezinta un doctor pe schiuri luand pulsul unui schio cazut in timp ce il calca cu schiurile pe o mana. Funny.

Oricum, observ ca nu prea sunt obisnuiti cu temperaturi mari in case. In toata casa este frig dupa standardele mele.

In rest, Austria este Austria. Liniste si civilizatie. Oamenii sunt politicosi. Poate nu te plac si regreta ca nu au intrebat de la inceput daca viitori oaspeti sunt vorbitori de germana, dar cel putin sunt politicosi.

Partiile sunt lungi si bine ingrijite, instalatiile sunt multe si rapide. In spirit nemtesc, au oprit de cateva ori instalatiile din cauza noastra: prima data pentru ca Emil voia sa urce cu placa in mana, a doua oara pentru ca ne-am scos placile in telescaun si inca de cateva ori pentru ca noi continuam sa cadem sau sa ne oprim foarte aproape de locul extem de aprubt de sosire al unuia din ele. Regulile sunt reguli.

Apoi, am gasit un mic restaurant in care eu una am stat ca pe ace, dar unde am mancat un gulas minunat. Restaurantul parea non-turistic, era plin de austrieci in varsta proaspat intorsi de pe partie si eram priviti cu un fel de curiozitate amestecata cu putina indignare :eram doar niste tresspasseri. De altfel, am auzit si ceva referiri la “Franz Josef”.

O fi Austria “provincia de Est”, dar nu oamenii par mai calmi, mai plin de caldura si in general mai umani decat in Germania.

Oricum, imi ia ceva timp cand ma trezesc diminineata (si asta probabil ca o sa se intample si de acum incolo), sa imi dau seama despre ce vorba cu ziua de azi. Probabil ca si mica deviere deocamdata de la drumul bine stabilit si mult parcurs pana acum, sau mai degraba imaginea drumului care se separa, vrei nu vrei in doua si acum chiar trebuie sa o iei inr-o parte sau alta, nu mai merge cu vrajeala ieftina de genul ” am sa schimb ceva cadva, da da, vreau sa o iau pe alt drum, candva). Acum, raspantia vine spre tine. Si uneori , e bine ca se intampla si asa.

E ciudat, e ciudat cand trebuie sa iei decizii care iti schimba viata….acum 4-5 ani era mai simplu, schimbarile nu se resimteau la fel…Dar acum, la aproape 29 de ani, e altceva…

Si totul vine exact cand ma decisesem sa caut rochia de mireasa …

Apoi mai era gardul cu trandafiri de dulceata. O portiune mare din  gardul de plasa fusese cotropita de trandafirii de dulceata agatatori, care infolreau roz batut si mirositor. Imi aduc aminte de florile roz cu mijlocul galben pe fundalul verde inchis al frunzelor. Imi mai aduc aminte si de imaginea unei gramezi de petale de trandafiri gata sa devina dulceata pe o foaie de ziar luminata de soare.

Mai erau liliacul alb de la capatul casei. Florile de “Buna Dimineata”, mici si mov, foarte sofisticate in felul lor, care cresteau langa treapta prispei de la capul casei. Langa ele, o mare tufa de izma. Uram ceaiul de menta pe vremea aceea, mai ales ca il beam cand aveam probleme cu stomacul si numai neindulcit. Mai era bolta cu struguri parfumati. Pepenii pe care ii scotea mamaia din fundul gradinii, de printre buruiueni – mari, verde inchis si dulci.

Mamaia a murit acum 14 ani si un pic, in ziua in care eu incepeam liceul. Nu imi aduc foarte bine aminte trasaturile chipului ei. Dar imi e dor de ea. Si de gradina cu minunatii. Si de vremea aceea.

Se ia una bucata frate mai mic (posibil cu cateva beri la bord, but hey, cine e fara de pacat sa arunce primul piatra),  la varsta critica de 22 de ani (de fapt, inca nu am descoperit inca o varsta necritica ), student la o facultate ca vai de ea , fara mari perspectve de angajare, fara bani,  indragostit iremediabil de o fata care (bineinteles) ca nu ii impartaseste sentimentele, cu o familie care n-a fost niciodata la curent cu cele mai elementare reguli de  motivare. Deci se ia una bucata frate mai mic, intr-un moment extrem de delicat al vietii lui in care arata ca un pui de matza plouat si speriat, se i ia un apel telefonic la ora 3:30 dimineata,  o pereche de blugi imbracata la repezeala, un taxi, si iata-ne deci la ora 4 dimineata in Politehnica. Oricat ai vrea sa ii spui cuiva in aceste conditii ca viata e frumoasa, nici tie nu iti vine sa crezi,  dar te straduiesti din rasputeri sa te convingi si sa il convingi ca este asa.

Oricum, viata tinde sa fie nedreapta in gerenal. Imi pare rau, mi-ar fi dorit sa fie cel mai fericit om din lume. Mai ales ca el a fost acolo unde a fost mai greu mult mai mult timp decat mine. Dar mi se pare uneori ca nefericirea se agata ca scaiul de om, ca e un fel de magie cosmica negativa. Sper ca totusi pentru el sa fie mai bine decat pentru mama, pentru care legea compensatiei universale
“Dupa ploaie vine soare” n-a functionat nicidata.

In alta ordine de idei, datorita unei cani de ceai varsata neintentionat in vechiul laptop de serviciu, acum am o jucarie HP de poseta care reuseste sa imi creeze un mic sentiment de Carrie Bradshaw.

Intr-o alta ordine de idei, mi s-a facut dor de blog si mi s-a facut dor sa scriu. Keep a diary and it’ll keep you someday. Chiar daca n-o sa fie neaparat in sensul financiar la care se referea Mae West,  ci doar intr-un pur sens spiritual.

And it happens so sometimes, that everything loses sesne. Lucrurile pe care le credeai lamurite adineaori isi pierd brusc intelesul. Nu reusesti sa mai gaesti motivele care te faceau sa gandesti intr-un anumit mod pana ieri.  Justificarile pe care ti le repetai uneori dispari. Life loses meaning and loses all taste and flavour. Te trezesti in brusc in fata unui terci zilnic, gri si fara gust, desi tu te credeai in fata unor minuntate trufandale. Tot ceea ce iti justifica alegerile si actiunile devine doar o serie de motive ridicole si scuze. Incet incet te scufunzi in mlastina gandurilor si nu reusesti sa mai iesi de acolo. Iti e dor de ceva ce nu poti defini si ai sta cu cineva de vorba despre asta, dar nu e nimeni care sa asculte sau sa inteleaga.  Asa ca te ridici si incepi ceva, continui ceva, faci ceva, numai ca sa mai poti pune un picior in fata celuilalt. In fond, asta este secretul, inca un pas, inca o miscare de brat, drumul trebuie parcurs. And most importantly, the road must be enjoyed!